Noi in Spania
 
alexandriongroup

Criticul literar Adrian Alui Gheorghe: „Scriitorul Ovidiu Constantin Cornilă este unul dintre «supraviețuitorii» impactului dur cu lumea nouă, necunoscută, a Madridului”

zoom Criticul literar Adrian Alui Gheorghe: „Scriitorul Ovidiu Constantin Cornilă este unul dintre «supraviețuitorii» impactului dur cu lumea nouă, necunoscută, a Madridului”

24 ianuarie 2019

Scriitorul și criticul literar Adrian Alui Gheorghe, director al revistei de cultură, arte, atitudini Conta, a realizat o analiză a celor patru  cărți scrise până acum de scriitorul Ovidiu Constantin Cornilă. „Sunt convins că următoarea sa carte va descrie «aventura» dislocării sinelui din confortul matricial până la impactul cu terenul aspru al străinătății. Căci oricât am crede că «acasă» e o incursiune în sine, înstrăinarea există și este foarte concretă. Și sunt convins că acest fenomen va fi din ce în ce mai prezent în literatura scriitorilor români care evoluează în «coloniile românești» din străinătate. Ceea ce va fi, îmi vine să cred, spre binele și spre diversificarea tematică a literaturii noastre. Și poate chiar va duce la netezirea drumului literaturii române pentru o cunoaștere/recunoaștere în Europa”, consideră Adrian Alui Gheorghe.

  

Literatura română de azi nu poate să nu țină cont de faptul că peste cinci milioane de români, de vorbitori de limbă română, trăiesc în afara granițelor fizice ale țării. Și, vorba lui Eminescu, reluată de Nichita Stănescu, patria se întinde, în aceste condiții, până acolo unde se vorbește românește. E și cazul comunității românești din Spania, care numără în jur de un milion de persoane, care se manifestă ca entitate bine constituită, strămutând în spațiul iberic tradiții, reguli, cultură, obiceiuri. Și scriitori, firește. Există în comunitatea românească din Madrid și din Spania artiști care se manifestă în dialog cu spiritul locului, dar care au o puternică amprentă a originilor. Și asocierile artistice poartă amprenta românească, unele au cuvântul „dor” în nume, altele sunt sub „umbrela” largă a lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Constantin Brâncuși. De altfel, aceste nume „generice” sunt un fel de cod de recunoaștere a românilor, de comunicare între ei. Numelor de mai înainte li se adaugă Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, George Uscătescu, Grigore Cugler-Apunake, Ștefan Baciu, Sergiu Celibidache etc. 

Cel care conduce „Uniunea Lucian Blaga a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania” este Ovidiu Constantin Cornilă, poet și prozator, atunci când nu este jurnalist, profesor de limba română și engleză, masterand pe o temă de comunicare într-o epocă mai degrabă a lipsei de comunicare, inițiator de proiecte care să-i adune pe românii dornici de relaționare pe suportul românității lor etc. etc. Dar Ovidiu Constantin Cornilă este și unul dintre „supraviețuitorii” impactului dur cu lumea nouă, necunoscută, a Madridului. De altfel, una din cărțile următoare, la insistențele mele, va fi „povestea” adaptării unui român într-un spațiu relativ străin. Nu e simplu, nu a fost simplu nici pentru Ovidiu Cornilă. Cum nu a fost și nu este simplu pentru niciunul dintre românii care au plecat „unde au văzut cu ochii”. De ce au făcut-o? Aceasta este altă poveste, istoria va fi cea care va relata, „pe limba ei” repercusiunile acestui exod, al acestei „colonizări” a Europei de către români. Nu am fost colonizatori în istorie, am ajuns acum...!

Cum scrie un român, încă tânăr, stabilit de optsprezece în Spania? Am la îndemână câteva dintre cărțile lui Ovidiu Constantin Cornilă, poezie și proză. Volumul de debut, Silabe de secundă, a apărut în anul 2014, în regie proprie, cu o prefață semnată de Marin Trașcă, alt trăitor în Madrid, după ce autorul însuși mărturisește despre emoția de a transfera... emoțiile pe hârtie. Ovidiu Cornilă scrie o poezie de notație, senzuală, căutătoare, fremătătoare. Un duh „de Blaga” bântuie prin texte, gândurile și sperările și disperările sunt însă ale celui care le pune pe hârtie: „de atâta timp caut noaptea/ pe care-am pus-o deoparte/ pentru tine// noaptea dansului prin care/ ne plimbam frunzele –  jumătăţi de inimi;// şi ştii,/ noaptea e-atât de aproape de noi,/ că ne putem atinge veşniciile” (Aproape). Parcă simți și dansul ritualic al unui Lorca, nostalgia celui care scria: „Printre crengile de laur am văzut doi porumbei dezbrăcaţi. Unul era celălalt și-amândoi erau niciunul.” Dragostea are același „nedefinit”, când blagian, când bacovian, vocile senzualității se întretaie: „părul ei medita la culoarea vântului/ care-o pieptăna// el îi vorbea de amintiri/ în povestea din care se-ntrupase odată ea// iar ea, cu şoaptele-i/ se lasă ofrandă lui acolo,/ unde numai vântul şi fata puteau vorbi” (Glas). Tablourile vivante lasă personajele să fugă din ramă, nostalgia le adună îndărăt: „mă frânge a desculţ mersul pe ploaie;/ mă cheamă-năuntru tăcut/ tânăra care-și priveşte-n oglindă - pe rând:/ faţa, ochii, umbrele picăturilor ei/ dureros de desculţe” (Căutare).

Următorul volum, Turnul în care mă ascund când plouă (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2015), este o carte de prozo-poeme, seducătoare, cu miez moralizator uneori, interogative, observația este adesea lucidă, analitică. În prefața semnată de Paul Eugen Banciu regăsim, de altfel: „Ovidiu Constantin Cornilă priveşte lumea cu candoarea unui copil părăsit la marginea unei lumi pe care o descoperă, o percepe, dar nu o acceptă dintr-un refuz natural de autoapărare a purităţii, luându-şi ca partener sufletul pereche al femeii, al uneia când reale, când ideale, dar nu de tabloid...”. Nimic mai adevărat, prozo-poemele lui Ovidiu Cornilă din acest volum sunt investigații în lumea din preajmă, făcute cu uneltele „detectivului literar”, planurile real-magic se succed cu repeziciune, „improbabilul” devine probabil, iar probabilul, certitudine. Anamneza este o adevărată recuperare a interiorității cândva ultragiată: „Dimineața începu cu un soare roșu și chel, asemenea unui bețiv stângaci. Aerul răcoros de mai învălui împrejurimile în ceața lui densă. 1984, anul cărții lui George Orwell. 10 dimineața. Tatăl și fiul joacă fotbal într-un părculeț din apropierea casei unde locuiesc. Ziua perfectă. Acasă, mama pregătește tortul, dă telefoanele de confirmare invitaților. Pregătește cadourile. Mulți ani au trecut de atunci. Își amintea fiecare moment, ca și cum timpul acela trecut s-ar fi mutat la distanţă de numai câteva secunde de el. În camera cu un dulap, o canapea, câteva scaune și o fereastră mică dând spre un culoar închis. (...) Viața era cartea lui secretă, iar secretul lui era el. O carte și un om. (...) El se îmbrăcă și ieși pe furiș din casă. Nu voia să tulbure somnul nimănui. Își luă caietul și stiloul și ieși. Știa o bancă mai lăturalnică într-un parc la numai câteva mii de kilometri de micuțul parc unde obișnuia să joace fotbal… La numai câteva zeci de ani de el. Ajunse. Nu era nimeni prin preajmă. Se așeză, luă caietul pe brațe și începu să scrie. Fraze scurte ca niște puști cu țevile retezate mânjeau liniile ordonate și verticale ale fiecărei pagini. O înșiruire de silabe, litere de toate mărimile, cuvinte scrise invers ieșeau ca apa dintr-un baraj spart. Scria cu o înverșunare obsesivă. Fraze la kilogram. Ce ciudat!  Ziduri impenetrabile de cauciuc masiv, uși de silicon cu mânere din ață de papiotă… Ferestre sudate ca hublouri uriașe de submarine minuscule, cu sticla groasă, cu textura antiglonț, eclipse cu piramide pătrate… Toate bine puse la punct, neclintite în veșniciile lor. Imposibil și improbabil că cineva ar fi capabil să pătrundă gândul unui gând…”.

Volumul de proză scurtă Călătorul fără timp (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2017) reprezintă o intrare decisivă în teritoriul prozei, schițele sunt adevărate holograme ale unei realități sfărâmicioase, care își capătă coerența doar prin cuvânt. Un personaj, cu un nume simbolic, Dor, străbate „peisajele de vorbe” ale schițelor, purtându-ne deopotrivă în spații ample, exterioare, cât și în fundătura interiorității. În „Ziua în care Dumnezeu a tăcut”, de exemplu, personajul înoată prin aerul zilei ca printr-o pastă grea de timp, fără să aibă perspectiva unei limite, a unui orizont. Întrebat despre sensul clipei, Dumnezeu tace „cu vinovăție”. În „Magicianul” un magician ia în posesie lumea și o transformă în opusul ei, omul este dezumanizat, „circul umanității” este, de fapt, la discreția unui farceur. Ritmul descrierii este sacadat, punct-contrapunct: „Circul era plin până la refuz. Copii cu părinţii lor, militari, demnitari, oameni de multe alte feluri. Toţi curioşi, iubitori şi curioşi de nemaiîntâlnit, de circ pur. Ei înşişi magicieni ai realului, un fel de confesiuni intime banale ale fiecărei magii ieftine. Din fiecare inimă la fiecare răscruce de sentiment, atunci când e întuneric, frig şi plouă. Iluzia, bucata de pâine, iepurele scos din pălărie sau doamna din public hipnotizată de nemaipomenit, de miraculos. Sau consumatori de truc, mincinoşi ai propriei minciuni, ingineri de adevăruri asfixiate în duhoarea prefăcătoriei. Cei curaţi de ieri, gri azi şi mâine negri. Oile necesare. Elementele de consum. Domnii săraci cu duhul, stăpâni numai atunci când sunt plătiţi. Perfectele animale sociale. Cei care decid prin număr, nu prin calitate...”. În altă schiță, o moară veche, abandonată, macină mai departe, dar nu boabe, ci timp. Și o face cu spor, nimeni nu o poate opri. În „Drumul meu se oprește aici” personajul se risipește în toate lucrurile din jur, aneantizându-se, dezidentificându-se, intrând în armonia unei naturi insensibile la agitația umană. Eugeniu Nistor, cel care scrie o substanțială post-față a cărții, subliniază că pe parcursul acestei cărți auto-referențiale întâlnim „... reflecţia elegantă şi profundă a personajului căruia i se substituie autorul, reflecţie prezentă prin pasaje sugestive în fiecare construcţie epică”.

Volumul Ruga luminii (Editura Ardealul, 2018) se deschide cu o consistentă prefață semnată de George Vulturescu, care subliniază că autorul este „... un stilist al mişcărilor delicate ale bătrânilor (Nor, turcul, Vlad) în camera – cuşcă, în camera – lume, care nu e altceva decât acel spaţiu dintre note de care vorbea Mozart, o antecameră a morţii. Ca un pictor al crepusculului, autorul drapează dispariţia astrului sub bucle de gânduri nerostite”. În povestirea „Fereastra altarului alb” unul dintre personaje poartă numele de Dar, cel al „conjuncției adversative” mai mult decât al ofrandei, după explicația din DEX, care desparte lumea creată de increat. Personajul trăiește ca în lumea „avatarurilor” eminesciene: „Drumul meu începe aici, râde minutarul ceasului de pe perete în urechile lui Dar. Somnul nu intră în minte sub nici o formă. Timpul e o seringă care înţeapă carnea vie a imaginaţiei. O injectează cu sorbituri gâlgâinde şi dese de a trăi, cel mai pur fel de a fi. Ochi umflaţi de setea de a şti ce se întâmplă, instinct de a vâna, târâit printre amintiri străine, străine de a fi ele însele amintiri a ceva. Un sens pierdut într-un departe care îl ocolea la fel de perfect precum polii unui magnet mare cât creierul său. Un ,,cine eşti” prăpădit în ecoul strigătului de ciudă, nu de ciudă, de ură, de neînţeles a ceea ce nu se termină de întâmplat. Eşti, dar nu eşti, respiri şi o faci de sub apă sau de sub pământ, te învinovăţeşti de ce nu porţi vină, apari peste tot, dar nimeni nu te vede, nu te poate auzi. Tu nu poţi auzi, vedea sau scrie cu mâinile pe parchet şuierul lung care îţi invadează pieptul ca un impact a o mie de asteroizi trimişi să creeze viaţă. Să distrugă timpul pe care îl ştim cu toţii şi să pornească un altul care să ticăie doar în interior, fără cuvinte şi explicaţii decente, absente, azi, niciodată, cuvinte seci, forme uscate, invenţii blestemate.”

Proza lui Ovidiu Constantin Cornilă este, de fapt, una a crizei interiorității, alteritatea este în criză, comunicarea, întreruptă. Evoluăm într-o lume a universurilor individuale tot mai opace. Rarele momente de intersectare a destinelor ne găsesc fără replică, ne repliem într-o intimitate bântuită de spaima de a rata întâlnirea decisivă cu viața. Nu trăim, amânăm să trăim. Sunt convins că următoarea sa carte va descrie „aventura” dislocării sinelui din confortul matricial până la impactul cu terenul aspru al străinătății. Căci oricât am crede că „acasă” e o incursiune în sine, înstrăinarea există și este foarte concretă. Și sunt convins că acest fenomen va fi din ce în ce mai prezent în literatura scriitorilor români care evoluează în „coloniile românești” din străinătate. Ceea ce va fi, îmi vine să cred, spre binele și spre diversificarea tematică a literaturii noastre. Și poate chiar va duce la netezirea drumului literaturii române pentru o cunoaștere/recunoaștere în Europa.

 

 

 

Acțiune:  facebook twitter google+
Comentariu

Comentarii: