Noi in Spania
 
alexandriongroup

„Nu vrem să depindem de Serviciile Sociale, vrem să muncim”

zoom „Nu vrem să depindem de Serviciile Sociale, vrem să muncim”

17 noiembrie 2016

David, un băiețel cu pielea precum ciocolata cu lapte, cu ochi mari și părul creț și blonduț, și-a petrecut ziua în care a împlinit trei ani alături de frățiorul său de un an și patru luni, Moises; de mama sa, Nicoleta; de bunica sa și de unchii săi. Doar că aniversarea sa, pe 13 noiembrie, a avut loc în parcarea stației de tren La Serna (Fuenlabrada, Madrid), unde bunica și unchii săi „locuiesc” din septembrie. Din fericire, David, Moises și Nicoleta stau într-o cameră închiriată în apropiere. Și tot din fericire, mama sa a reușit să-i ofere o amintire frumoasă: din puținul pe care îl are, i-a cumpărat un tort mic și a ornat cu baloane colorate cele două mașini în care stau mama ei și alte patru rude.      

„Mă bucur că am putut să îi cumpăr un tort mic, de copii”, spune Nicoleta, zâmbind stingher.

Primește Renta Mínima de Inserción, din care cea mai mare parte o dă pe chirie. „350 de euro îi plătesc pentru chirie, pe o cameră. Stau din iunie acolo”, spune tânăra, în vârstă de 38 de ani.

De ce plătește atât de mult? „Nu am găsit în altă parte, când le spun proprietarilor că am doi copii mici îmi spun mereu: Nu!”, explică.

Își crește singură băiețeii de când tatăl lor, un nigerian căsătorit și tată a doi copii, s-a întors în țara sa. „De la Serviciile Sociale mi s-a spus că dacă până în ianuarie nu îmi reînnoiesc empadronamiento, îmi sistează Renta Mínima de Inserción. Unde stau acum nu ni s-a făcut empadronamiento. Nu știu ce voi face”, spune.   

Nicoleta își caută de muncă în curățenie, să îngrijească o doamnă în vârstă sau copii, cât timp David și Moises sunt la școală și la grădiniță. „Cei mici intră la nouă la grădiniță/școală și stau până la patru”, zice.

„Suntem din București. Am locuit într-o casă naționalizată, am fost evacuați din locuință cu legea 112, acum nouă ani. Ne-am mutat cu chirie, iar în 2008 ne-am hotărât să venim în Spania. Însă nu ne-am găsit de muncă, a trebuit să mergem la Crucea Roșie, unde am stat cinci-șase luni de zile, acolo ni s-a făcut empadronamiento, NIE. Apoi am stat trei ani de zile la biserica penticostală din Torrejón de Ardoz, într-o hală. Ajutam, făceam curat. Când s-au mutat în altă parte, într-un spațiu mai mic, nu au mai putut să ne ajute să stăm cu ei. Am plecat înapoi în România, sperând că ceva s-a îmbunătățit și la noi în țară. Am încercat să ne refacem viața într-un sat din Zalău, unde locuiește o rudă. Dar n-am reușit și, în 2013, am venit iar în Spania, unde am stat cu fiica mea într-un apartament din Fuenlabrada. Fratele și nepoții, cu care am venit și prima oară în Madrid, și-au mai găsit de muncă cu ziua, în construcții, și așa am putut să punem  mână de la mână ca să îl plătim”, rezumă Maria, mama Nicoletei.        

De la Serviciile Sociale ale Primăriei Fuenlabrada li s-au dat adresele de la albergues din Madrid. „Însă toate unde am fost erau pline, nu aveau locuri libere. Când a fost foarte frig, când a trecut Poliția, ne-a întrebat dacă nu vrem să mergem la un albergue. Am stat o noapte…”, spune Florian Șerban, unul dintre cei doi nepoți ai Mariei.    

Surse din cadrul Serviciilor Sociale din Primăria Fuenlabrada au declarat pentru politicalocal.es că s-a oferit temporar cazare familiei Șerban, însă ei au refuzat-o pentru că nu puteau să-și ia cu ei câinele pe care îl au.

Este greu să te pui în locul lor, să înțelegi de ce au spus „nu”.  

Își caută de muncă pentru a putea închiria un apartament cu toții. Cei trei bărbați din familia Șerban au carnet de conducere, au muncit în construcții. Florian este instalator sanitar, are diplomă;  Marian a lucrat ca încărcător/descărcător.  

„Dacă nu găsim de lucru în construcții, ne căutăm de muncă și la transport și ambalare marfă, la șters geamuri. Ne adaptăm în orice domeniu și în orice condiții. Numai să ni se arate”, spune Marian. 

„Figurăm și la SEPE în căutarea unui loc de muncă. Am depus CV-uri la firme, am căutat anunțuri și pe internet, însă nu am găsit nimic în ultima vreme...”, zice și Florian.  

„Vrem să muncim, că de-aia am venit aici. Nu vrem să depindem de Serviciile Sociale. Când am muncit, am muncit. Am fost controloare la RATB, am fost ospătar la mai multe hoteluri… Băieții au lucrat în construcții…”, adaugă Maria.   

Au încercat să și vândă miere… „Acum ceva vreme o rudă din Suceava ne-a trimis miere de salcâm. Am încercat să o vindem în târg, dar Poliția ne-a cerut autorizație și ne-a luat mierea…”, zice Florian. 

Acum familia Șerban câștigă câțiva euro cântând în trenuri și în târguri. „Reușim să strângem cam trei euro pe zi, că nu poți cânta toată ziua, mai ales dacă mănânci ce apuci…”, spun.     

Zic că vor să fie stăpânii vieții lor. „Acum am ajuns să depindem de alții, dar sperăm să ne găsim de muncă și să îi ajutăm și noi, la rândul nostru, pe alții…”, zice Florian.

Cum necazurile se țin de multe ori lanț, în dimineața zilei de 9 octombrie, pe la ora 4.30, una dintre cele două mașini în care dormeau Maria și Marius, unul dintre nepoții acesteia, a fost lovită de o alta.

„Cinci tineri erau în mașină. Au venit pe contrasens, din parcare ne-au deplasat cinci-șase metri. S-au oprit într-un pom. Făceau drifturi… A venit Poliția, a venit Salvarea… Dar nu s-a mai făcut nimic…”, explică Maria, care de atunci doarme cu frică.

„Din acea lovitură ni s-a stricat radiatorul, nu mai putem să ne încălzim decât în una dintre mașini”, adaugă Florian, uitându-se în jos, supărat.   

Vecinii din zonă, trecătorii, personalul de la un bar din gară, de la o benzinărie din zonă îi ajută cu ce pot.  

Cineva le-a dat un reșou cu o mică doză de gaz. „Doar încălzim laptele și stingem reșoul”, spune Florian Șerban. „Lapte cu biscuiți mâncăm de cele mai multe ori. E bun.

E bine că avem și asta, pentru că sunt zile în care nu avem ce să mâncăm”, spune Maria. 

Însă adaugă: „Avem noroc de unii oameni, români și spanioli, care sunt foarte săritori. Cineva tocmai din Toledo ne-a ajutat. Mai vine o femeie, româncă, ce lucrează la un restaurant. Ne aduce mâncare când poate…”, adaugă Marian.   

De spălat, își spală hainele într-un lighean. „Luăm apă de la un bar, de la o benzinărie, de unde putem și noi. În multe dimineți găsim gheață pe mașini. Iar hainele pe care le spălăm în lighean și le întindem pe gardul viu îngheață pe timpul nopții”, spune Marian, care, atunci când am venit să stau de vorbă cu ei se ștergea sub braț cu niște șervețele umede. „Facem și noi cum putem, mergem prin trenuri să cântăm, nu vrem să mirosim… Ne vedem de treaba noastră, îi salutăm pe trecători, ne salută și mulți dintre ei, pentru că au ajuns să ne cunoască...”, adaugă.  

Cum văd viitorul? „Trăim de pe-o zi pe alta”, răspunde Florian.  

„O speranță există la Dumnezeu. Dacă avem speranță în Dumnezeu, există un viitor.  Dacă unul dintre noi își găsește de muncă, ne dorim să închiriem un apartament, oriunde, dar să fim împreună, să ne ajutăm unii pe alții, ca și până acum”, adaugă Maria.

***

Cei care doresc să stea de vorbă cu familia Șerban și să îi ajute dacă pot și dacă vor, îi pot găsi în stația de tren La Serna (Fuenlabrada), în partea spre calle Leganés. Sau la numerele de telefon 631 935 706, 612 294 060.

Acțiune:  facebook twitter google+
Comentariu

Comentarii:


  1. serban maria 20/11/2016

    romaniii lasa de dorit tot spaniolii se inplica in totalitate Romanii sunt doar pentru ei