Noi in Spania
 
alexandriongroup

„Oamenii nu se salvează doar în sala de operații, ci și fiind alături de ei când le e greu”

zoom „Oamenii nu se salvează doar în sala de operații, ci și fiind alături de ei când le e greu”

1 noiembrie 2018

În sala de operații se simte împlinită profesional asistenta medicală Amalia Roșca. Cu master în Chirurgie și reanimare obținut la Universidad Europea de Madrid, absolventă a Școlii Postliceale Sanitare din Ploiești, din 2007 lucrează la Spitalul Universitar Quirónsalud Madrid, operând alături de echipe de Chirurgie plastică și estetică, Urologie, Ginecologie, Pneumologie, Chirurgie cardiacă, Dermatologie.

„Am avut și un post de conducere în cadrul blocului operator, am fost o perioadă de timp coordinadora de quirófano, a trebuit să organizez peste 50 de persoane. A fost o perioadă frumoasă, dar nu atât cât mi-aș fi dorit, pentru că mi-am dat seama că nu pot să stau într-un birou. După șapte-opt ani am renunțat la postul respectiv, pentru că nu asta îmi doream. Faptul că eram… șefă nu mă împlinea. Nici banii… Eu voiam să particip la operații”, mărturisește.        

Am știut să visez, cum să visez și să-mi pun scopuri în viață pe care le-am urmat”, spune. „Îmi aduc aminte de tot ce am realizat, în viața asta tot ce am visat mi-am împlinit, cu multă muncă. Poate mi s-au scos în cale și persoanele potrivite, am avut lângă mine oameni care au crezut în mine, m-au împins sau m-au tras după ei. Am avut șansa de a cunoaște oameni extraordinari, după care trebuie să te iei și să te dai. Am căutat tot timpul să mă compar cu oameni mai buni decât mine, de la care să am ce învăța, nu am stat pe loc, m-am implicat foarte mult. Prin muncă mi-am câștigat respectul colegilor”, mărturisește, emoționată.   

Și știe ce spune, deoarece, la fel ca pentru mulți dintre noi, nici traiectoria sa profesională în Spania nu a fost ușoară. 

„Sunt din Vălenii de Munte. Am lucrat la secția de Chirurgie din Spitalul de Urgență din Ploiești, dar, din motive prea bine știute de fiecare dintre noi, după un an m-am decis să plec în Spania. Pasiunea pentru munca pe care o făceam nu era suficientă…

Aproape trei ani de zile am stat aici fără acte în regulă, lucrând în serviciul domestic. După obținerea permisului de rezidență, în 2005, când am plecat în România m-am dus cu un gând: să-mi omologhez toate actele. Le-am tradus, le-am apostilat, și m-am întors la Madrid. În septembrie am depus actele pentru omologarea diplomei de asistent sanitar, iar în februarie 2006 am obținut drept de muncă în sectorul sanitar în Spania, ca asistentă.

Am căutat să mă angajez undeva ca să fiu cât mai aproape de sistemul sanitar spaniol, să am timp să învăț suficient, pentru că nu mă vedeam direct într-un spital. Mi-am zis: «Merg la un cămin de bătrâni, văd cum se lucrează, care este dinamica muncii respective, ce se cere și ce trebuie să învăț». Lucruri pe care nu neapărat că nu le-aș fi știut tehnic, ci practic. Sunt o persoană foarte rațională, știu exact ce pot, cât știu și ce am de făcut. Și sunt foarte responsabilă, oriunde m-aș duce, indiferent ce fac”, spune.

Aproximativ un an de zile a lucrat acolo, învățând „o grămadă de lucruri – în primul rând, să vorbesc tehnic, să folosesc corect cuvintele la nivel medical, să mă obișnuiesc cu aparate”.

În timp ce lucra ca asistentă medicală la căminul de bătrâni, a continuat să muncească și pentru o familie din Pozuelo de Alarcón, nu doar să facă curățenie, dar și să o ajute cu o doamnă în vârstă care suferea de Alzheimer. „Din autobuz am văzut că se construiește un spital… Mi-am zis: «Este momentul să-mi las CV-ul!» Era prin noiembrie 2006, iar în februarie 2007 am primit un telefon ca să mă prezint la un interviu. La nici o oră m-au sunat și mi-au zis că în ziua următoare să semnez contractul de angajare!”, își amintește.    

Acum câțiva ani a cunoscut-o pe președinta asociației de femei Rază de Soare, Daniela-Ramona Ene. „Prietena care mi-a vorbit de ea, mi-a spus: «Amalia, ești activă, descurcăreață, nu ai vrea să faci parte din asociația Rază de Soare? Cred că avem nevoie de oameni ca tine.» Bineînțeles că am zis da! Întotdeauna am încercat să ajut pe cine a avut nevoie de mine, de aceea mi-am zis că asociația este un prilej bun să fac lucruri și mai frumoase, să fiu aproape de cazuri speciale, să fac lucruri bune în comunitatea românească. Am început să mă implic în asociație, mai ales la organizarea diferitelor evenimente caritabile, pentru sprijinirea unor compatrioți aflați în situații dificile, de aici sau din România. Am făcut brățări cu steagul țării noastre, coliere, brelocuri, iar banii strânși din vânzarea acestora i-am donat pentru cazurile umanitare pe care le-am avut”.    

Răspund oamenii la aceste chemări? „Da. Când avem evenimente scriu tuturor invitându-i să vină să ne fie aproape. În general, le organizăm la restaurante românești, cu artiști, cu gândul să ne întâlnim cu toții, să ne bucurăm de folclorul și tradițiile de acasă și în același timp să ne ajutăm compatrioții care se confruntă cu situații dificile. Oamenii nu se salvează doar în sala de operații, ci și fiind alături de ei când le e greu”.  

De ceva vreme și-a descoperit o nouă pasiune: să facă dulciuri. „M-am dus la câteva cursuri, dar pentru amatori. Am fost de două ori de fapt, ca să văd care este tehnica, pentru că îmi știam potențialul de a face figurine din fondant și de a da viață unei prăjituri. Puteam să le fac, eu voiam doar să văd cum se muncește și care este tehnica de a monta un tort sau de a lucra pasta de zahăr. În rest, imaginația, ideile, fiecare tort are povestea lui, mă axez pe ce își dorește persoana respectivă, fiecare tort pe care l-am făcut a avut o istorie a lui. Să fac dulciuri este o pasiune”.

Așa am aflat că a ei este pagina Las chucherías de Amely, pe Facebook, cu un mesaj cât se poate de… apetisant: „Nuestra misión es darle un toque dulce a la vida”.

„Organizez evenimente, fac torturi din fondant, din jeleuri, biscuiți, cupcake, candy bar”, ne-a dezvăluit.  

Amalia este plină de surprize… Mașinile reprezintă a altă pasiune a sa. „Mașina îți dă atât de multă independență și atât te ajută în viață, să poți să mergi unde îți dorești, la orice oră… Sunt pasionată în primul rând de mașinile de putere, sportive. Această pasiune am moștenit-o de la tatăl meu, care a fost șofer pe Salvare și mecanic auto. Iubesc mașinile pur și simplu, îmi plac, am grijă de ele, știu o grămadă de chestii și de mecanică. Dacă trebuie să merg la atelier, îmi place să văd ce se face la mașină. Mecanicul meu, când ajung la atelier, știe cu cine stă de vorbă… Când sunt stresată, ca să mă relaxez, conduc. În 12 ani de permis, nu m-a oprit Poliția, nu m-a luat radarul, nu am lovit mașina niciodată, m-a ferit Dumnezeu de incidente, pentru că sunt o persoană rațională, știu cât pot eu, cât poate mașina, și cât trebuie să o calc…”.

Mărturisește că bunica sa a învățat-o să fie o femeie independentă. „Ea m-a educat astfel încât să știu că totul trebuie să se bazeze pe munca mea, să trag, să ajung unde îmi doresc”. Adaugă: „Dar pe cei care s-au oferit să mă ajute într-un moment din viața mea, i-am lăsat să o facă, să simtă că sunt lângă mine”.

Amalia Roșca are 38 de ani, dar spune că se simte „ca la 20”. „Felul meu de a fi mă face să mă bucur de toate lucrurile pe care le fac. Nu mă gândesc niciodată că voi ajunge să îmbătrânesc, fac o grămadă de lucruri, exact cum le fac tinerii din ziua de azi, fără să mă gândesc ce vârstă am. Dacă cineva mă întreabă, răspund, și sunt mândră că am 38 de ani. După imaginea mea, felul meu de a fi, toată lumea îmi spune că nu am cum să am 38 de ani. Prin atitudinea pe care o am față de oameni sunt ca un copil. Cred că asta mă face să nu simt deloc anii care au trecut, pur și simplu mă bucur de viață așa cum e și încerc să fac cât mai multe lucruri. Și dacă aș avea mai mult timp, aș face mult mai multe. Pentru mine ziua ar trebui să aibă minimum 48 de ore, ca să fac tot ce îmi doresc”.

Cu siguranță multă lume care o cunoaște pe Amalia spune, la fel cum ne-a mărturisit și ea: „Am avut șansa de a cunoaște oameni extraordinari, după care trebuie să te iei și să te dai. Am căutat tot timpul să mă compar cu oameni mai buni decât mine, de la care să am ce învăța, nu am stat pe loc…”   

                                                                                 

                                                                                                                                        Ana-Maria Cornilă 

                                                                                  

 

 

Acțiune:  facebook twitter google+
Comentariu

Comentarii: