Noi in Spania
 

„Nu mai am nimic de luptat, vreau numai să-mi regăsesc familia, să mă regăsesc pe mine”

zoom „Nu mai am nimic de luptat, vreau numai să-mi regăsesc familia, să mă regăsesc pe mine”

18 iulie 2019

„Mult timp am simțit că nu mai am nimic în mine, îmi puneam mâna la inimă și simțeam că o să cad din picioare… Treisprezece ani din viața mea am muncit aici, am văzut crescând cei patru copii ai uneia dintre familiile pentru care lucrez... Cred că Dumnezeu mi-a dat răbdare, că eu nu mi-am văzut copiii crescând…”, spune Mărioara Miloș, una dintre sutele de mii de compatrioate care au venit să muncească în Spania pentru a încerca să rezolve problemele materiale cu care luptau acasă.

„De ani de zile am simțit că nu mai merg pe drumul meu… Simțeam, simțeam, dar îmi spuneam: mai stau un pic să mai fac asta, asta…”, mărturisește.     

La sfârșitul acestei luni Mărioara Miloș se va întoarce acasă. Ce a făcut-o să spună, în sfârșit, „gata, nu mai vreau!”? „Anul acesta și anul trecut au fost plini de încercări… Am ajuns să-mi dau seama că nu merită să sacrific atâta… Sacrificăm anii tinereții și anii copilăriei copiilor noștri, care nu se vor mai întoarce... Acum câteva luni Ionela, fata mea, mi-a spus: «Nu mai vreau să fiu mamă, dădacă… Câștigi într-o parte, pierzi pe alta! Gândește-te la copilăria noastră…» Simțea că era epuizată… «Ne-ai oferit tot ce ai putut material, dar dragostea ta este cea mai importantă. Hotărăște-te să vii acasă!» De Paști, soțul a început să plângă la telefon și mi-a spus: «Vino acasă, vreau să-mi faci tu un fel de mâncare, nu mai vreau cum îl fac eu…» Stelian, băiatul meu, i-a mărturisit surorii sale: «Mă simt gol pe dinăuntru…» Anul trecut, în trei luni, mi-au murit ambii părinți. După ce s-a stins tatăl meu, i-am spus mamei: Nu mai simt că merg pe drumul cel bun,  nu mai vreau să muncesc în altă țară, mamă… Am vrut să mă duc de Paști acasă, dar biletele erau foarte scumpe… Ceva mă atrăgea să mă duc acasă, îmi doream să o văd pe mama, că trecea printr-o perioadă grea… «A, cine te mai crede pe tine? Că m-am săturat, de câți ani tot spui, nu te mai cred…» Ba da, mamă, că nu mai pot, am rămas goală pe dinăuntru… «Da, maică, să vii acasă…» Sunt ultimele cuvinte pe care mi le-a spus, cu o săptămână înainte să se stingă și ea…”, povestește această mână de femeie, cu lacrimi în ochi.     

„Am crezut că, ducându-mă de două ori pe an acasă, fac foarte bine… Dar acum mi-am dat seama că, venind și plecând la scurtă vreme, îi răneam mai mult… Fata, la un moment dat, mi-a spus: «Mami, toate plecările tale ne oboseau, pentru că nu apucam să ne bucurăm. Era bucuria de o zi, dar apoi cădeam, că urma să pleci. Ducându-te la aeroport ne lăsai un gol imens în suflet», continuă.

Mărioara își deschide sufletul: „La fel simțeam și eu. Îmi amintesc că în ultima zi acasă eu nu mâncam… Aveam un gol în mine știind că plec și las în urmă copiii, soțul…”  

Ca eliberată de decizia pe care a luat-o de puțină vreme, vorbele îi curg: „Am plâns, mi-am pus gândurile în ordine… Cred că Dumnezeu m-a luminat. Mi-am zis: Nu mai am nimic de luptat, vreau numai să-mi regăsesc familia, să mă regăsesc pe mine, să fac pace cu mine, să mă duc să-mi ajut copiii cu ce pot, în țară, pentru că banii nu sunt totul în viața asta… Vom da socoteală pentru copiii noștri, și timpul nu îl mai putem da înapoi… Viața copiilor noștri nu o putem cumpăra cu bani…”  

Și-a spus: „Asta a fost. Oricum, intenționez să îmi caut de muncă și în țară, că nu sunt omul care să stau. Încă sunt tânără, pot să îngrijesc o persoană în vârstă, un copil… Important e să fiu activă și să fiu alături de copiii mei, să își găsească echilibrul, că mama este stâlpul familiei. Cu Dumnezeu înainte și vom vedea! Tot ce vreau să fac de acum încolo, Dumnezeu să îmi călăuzească pașii!”. 

Acum, când va trage linie peste cei 13 ani și patru luni munciți în Spania – „de luni până vineri lucrez câte nouă-unsprezece ore, iar sâmbăta, cinci…” – îi este parcă mai ușor să povestească fiecare zi.  

„Pe 7 martie 2006 am plecat, din comuna Dobrotești, județul Teleorman. Băiatul era în clasa I, avea șapte ani și jumătate. Fata era în clasa a V-a, avea 11 ani și jumătate.

Cu ajutorul unei prietene, Dana, căreia îi mulțumesc din tot sufletul pentru că m-a găzduit două luni și mi-a găsit de muncă, am reușit să încep să trimit bani acasă pentru plata datoriilor cu care ne luptam eu și soțul.

Aveam un permanent lung, de la 8 la 18, pe 550 de euro. Dacă mi-au spus să curăț scările în genunchi, așa le-am făcut. Nu a fost umilință, probabil mi s-a testat răbdarea… La început a fost mai greu, apoi nu a mai fost așa… Îmi promiseseră că la un an îmi vor mări salariul. Nu a fost așa… Am insistat, pentru că aveam dificultăți financiare acasă… Înainte de a pleca în țară, după un an și patru luni, mi-au spus: «Ca să te ajutăm, suntem dispuși să îți micșorăm din numărul de ore lucrate, să fie șapte, dar îți luăm din bani… Iar după ce termini la noi, ai putea lucra și la o vecină…» Entuziasmată că aveam să mai lucrez într-o casă, pe moment nu am dat importanță faptului că salariul avea să îmi fie mai mic… Când am numărat banii, am văzut că îmi scăzuseră 50 de euro… Luni, când m-am dus iar la muncă, i-am spus: Señora, eu nu pot munci pe banii ăștia… Pentru mine 50 de euro înseamnă mult… Când i-am spus că plec, a acceptat să revin la salariul inițial. În șapte ore îngrijeam o vilă cu trei etaje, iar ei erau șase persoane…”.

Însă ține să spună: „Le mulțumesc din suflet, pentru că m-au ajutat, eu nu mușc mâna care mi-a întins pâinea. Am venit pregătită pentru munca de jos…”

Datoriile a reușit să le plătească mai repede decât a crezut inițial deoarece la patru luni după venirea ei în Madrid a venit la muncă și soțul său. „A lucrat și el doi ani aici. După un an, împreună, am reușit să plătim datoriile pe care le aveam”.

Ambițioasă din fire, a continuat să lucreze în Spania chiar și după ce soțul ei s-a întors acasă, din cauza unor probleme de sănătate. „Planul meu inițial a fost să ne plătim datoriile, și să mă întorc acasă. Adunaserăm și câțiva bănișori… Dar mi-am zis: Hai să facem ceva și pentru copii…”, își amintește.

„Mi-am dorit o casă la oraș, nu am mai vrut să-mi țin copiii la țară… Am vrut să le ofer un alt viitor, atunci în mintea mea așa am crezut eu că e bine… Să se ducă la București să studieze mai departe… În 2013 am reușit să iau un apartament mic în București… Am vrut să stea amândoi copiii la un loc, dar nu m-am gândit că îl rup pe băiat de colegii lui, care, majoritatea, au urmat liceul la Roșiori…  Însă eu m-am gândit că în Capitală aveau să aibă amândoi mai multe oportunități…”, rememorează.

Dar suferea cumplit că nu era lângă ei… „Am și acum mesajele de 8 Martie de la copii, sunt amintiri dureroase, însă au sentimentele lor, durerile lor puse pe hârtie…”, spune.

Acum, când trage linie după mai bine de treisprezece ani din viața sa și a familiei, mărturisește: „Am primit ajutor de la Dumnezeu, că ne-a dat răbdare, și mie, și copiilor, și soțului…” 

                      Ana-Maria Cornilă 

  

                                                                                   

 

 

 

Acțiune:  facebook twitter google+
Comentariu

Comentarii: